Timp de 4 ani am fost alături de ei, la fiecare serbare.
Am crescut odată cu ei.

Câţiva ani la rând, "am făcut pe fotograful" la o grădiniţă. Fotografi oficiali, erau alţii, aleşi de părinţi. Eu eram acolo pentru finul meu, însă i-am fotografiat pe toţi. Îmi erau dragi toţi copiii.

După ultima serbare, de la grupa mare, făcând ordine în fotografiile din arhivă, am realizat că au crescut. Am fost alături de ei de două ori pe an, la serbarile de Crăciun şi înaintea vacanţei de vară şi nu am observat nici o schimbare. N-am bagat de seamă cum au crescut în toti acești ani.

Ca şi părinte observi şi mai greu schimbările. Ieri puiul plângea sub aripa mamei şi nu vroia să spună poezia din două versuri, mâine merge la scoală, independent şi sigur pe el. Înseamnă că ţi-ai făcut bine treaba de părinte şi când realizezi asta, te cuprinde o mândrie, o mulţumire de sine.

Ai un sentiment de împlinire când vezi cum ţi-a crescut copilul, nu când îl compari cu alţii de aceeasi vârstă. Ca să-ţi dai seama de schimbare, ai nevoie de comparaţii. Zilnic facem, inconștient, comparaţii, căutam diferenţe între lucruri asemănătoare. Pentru asta ai nevoie de fotografii, ca să realizezi cum s-a schimbat copilul tău.

Ce am învăţat la grădiniţă

Privind la fotografiile de pe parcursul celor 4 ani mi-am dat seama că, odată cu ei, "am crescut" şi eu ca fotograf. Am învăţat multe în timp ce-i fotografiam, am învăţat să aplic, în anumite situaţii, ce doar citisem până atunci.

Fii acolo primul, înaintea invitaţilor, înainte să înceapă evenimentul

La prima serbare am ajuns ultimul. Serbarea deja începuse şi am putut fotografia doar din spatele părinţilor. Mi-am învăţat lecţia! La următoarele serbări am mers înaintea tuturor, să studiez lumina, să fac fotografii de test, înainte să intre copiii pe scenă.

Ţine cont de lumina naturală la ora evenimentului şi pregatește-te pentru lipsa ei

Ca să iasă totul bine, e nevoie de puţină muncă. Vara, la ora serbării, e suficientă lumina naturală pentru fotografii. Iarna, însa, e deja întuneric afară, iar becurile din sală ilumineaza spatele, lăsand faţa subiectului mai întunecată.

Am adus lumină artificială în ajutor. Initial doar un blitz, dar am constatat că nu e suficient. Reflectând lumina blitzului în tavan, ca să ilumineze faţa copiilor, stresam părinţii sau chiar le stricam fotografiile făcute cu telefonul mobil sau camerele foto proprii. Dacă reflectam blitzul în peretele lateral, o parte a feţei rămânea în umbră, doar o parte fiind iluminată. Am adus atunci două blitzuri, montate astfel încat să-şi facă treaba fară să deranjeze.

Ai rabdare, nu interveni, lasă-i să fie ei, naturali

“Fetiţa, scoate mâna din nas! Baiatu’ cu verde, uita-te la cameră!“

a început să strige la un moment dat videgraful, care filma de sus, în rând cu părinţii. În acel moment, copiii, deşi cuprinşi de emoţia serbării, au încetat să se mai bucure, au stat cuminţi, cu privirea nedumerită, atenţi la nenea care-i filma.

Când procesez fotografiile, mă bucur să găsesc cadre în care copiii se uită cu drag către părinti sau li se vede mândria în ochi. În astfel de momente mă felicit că am avut rabdare, că n-am intervenit să-i aşez la poză, că i-am surprins aşa cum sunt ei, naturali, cu sclipiri de bucurie copilarească.

Nu pleca imediat, aşteaptă şi surprinde momentele, viaţa se întâmplă printre rânduri